Noi, oamenii, ne
temem. Ne t-e-m-e-m permanent! Frica de moarte a fost companionul nostru intim
dintotdeauna. Ne-am asociat în grupuri (turme) ca să ne diminuăm frica de a fi
mâncaţi de animale răpitoare, am inventat agricultura ca să nu ne mai temem că
vom muri de foame, am inventat medicina ca să ne amânăm sfârşitul, ca să murim
când vom fi mai pregătiţi, iar corpul îmbătrânit şi neputincios nu va mai fi în stare
să ne procure plăcerea de a trăi. Când vom fi aflat totul despre această viaţă
şi această lume, vom fi atât de plictisiţi şi obosiţi, încât vom aştepta
moartea ca pe o izbăvire. Între timp ne vom fi făcut copii care vor păstra şi
retransmite codul nostru genetic care este un pattern şi, sperăm mult, că vor
prelua şi patternul nostru ideatic, modul nostru de gândire şi comportament pe
care noi îl considerăm bun. Cine va recunoaşte că el nu are un comportament
bun? Chiar şi criminalii nu se consideră vinovaţi şi întotdeauna au de-a gata
explicaţia de ce au ajuns până la aşa stare de „evoluţie”. Deci, nu vom muri de
tot: jumătate din gene şi multe din ideile noastre vor rămâne.
Dacă e s-o luam
după Darwin, apoi am devenit specia supremă pe Terra pentru că suntem cei mai
deştepţi. Iniţial, noi, oamenii, nu am dorit să fim cea mai deşteaptă specie.
Ca şi celelalte specii şi ca şi majoritatea indivizilor din specia noastră,
oamenii erau mulţumiţi cu această soluţie la inevitabilitatea morţii: să reuşim
să ne transmitem cât mai repede genele progeniturilor şi, de dorit, cât mai
multor progenituri.
Am devenit
deştepţi din necesitate: nu ne puteam apăra de atacurile naturii decât în grup,
iar grupul – fiind organism, fiind sistem – nu poate să nu-şi dezvolte
capacitatea de comunicare internă, deci să inventeze limbajul, apoi limba, or, ce este
altceva limba decât materializarea gândurilor şi ideilor. Dar odată ce am
început să generăm idei pentru a vâna mai bine, pentru a ne procura hrana mai
uşor, am declanşat un proces de procreare a gândurilor de nestăvilit şi am observat
că putem genera cu mult mai multe idei decât cele strict necesare pentru
apărarea de răpitori şi obţinerea hranei. Am început să avem nevoie să ne
organizăm haosul acesta de roiuri de gânduri din mintea noastră. Am folosit
acest tumult ideatic pentru a încerca să explicăm natura şi aceeaşi moarte şi
astfel am purces la elaborarea religiei. Aici procesul de transformare a omului
din animal a luat sfârşit. Nu pentru toţi însă: majoritatea din cele 7 miliarde
de oameni cât sunt acum pe Terra (sau am ajuns deja la 8 miliarde) continuă să
realizeze patternul moştenit de la animale: îşi transmit genele, îşi dobândesc
hrana şi îşi construiesc (fac reparaţie în) peşteri, numite acum case sau
apartamente.
Religia nu ar fi
religie dacă nu ar avea răspunsuri (dogmatice) la tot felul de frământări
euristice şi la tot fel de angoase pe care mintea aceasta a noastră ni le
furnizează redundant şi mereu. La început am desemnat câte un zeu pentru orice
fenomen al naturii şi pentru orice trebuinţă în viaţă. Chinezii au şi până în
prezent un zeu al examenelor căruia – fireşte – îi aduc ofrande. Le-am făcut
temple şi le-am pus statuile acolo că să fie gospodăreşte şi tocmai când am
considerat că am scos-o la capăt şi cu aceasta, a venit unul Avraam şi a spus:
„Sunteţi toţi nişte imbecili. Imposibil să fie mulţi zei! Există doar un singur
zeu!” Enunţul nu rămas neobservat, ci a condus
la apariţia a tocmai trei religii monoteiste.
Aproximativ o mie
de ani mai târziu, cu 500 de ani înainte de Era Noastră, Buddha a mers şi mai
departe: el în genere a anulat orice fel de divinitate şi a decretat
comportamentul etic pentru a nu fi nevoit să te reîncarnezi de atâtea ori în
câini sau gâze şi să pui odată capăt procesului de renaşteri dizolvându-ţi
sufletul în Marele Spirit Universal. Inerentă inconştientului uman această
dorinţă de a-ţi ucide tatăl-zeu: această prezenţă care îţi restricţionează
impulsiunile.
Grecii antici nu
au riscat să ucidă divinităţile: ei le-au făcut albie de porci, atribuindu-le
cele mai animalice porniri cum ar mânia, răzbunarea şi adulterul, au realizat
apoi că dacă ar avea nevoie caii de zei, atunci şi i-ar fi imaginat cu corpuri
de cai. La fel şi boii. Dar nu au putut să se debaraseze de scânteia spirituală
intrinsecă sufletului uman - conştiinţa - , şi au inventat filosofia. Ca
paliativ. Socrate, Platon şi Aristotel au disecat cerul de pământ, fizica de
metafizică şi lucrurile iar păreau puse gospodăreşte la punct, dar tocmai
atunci Tâmplarul din Nazareth a decis (i-a venit timpul?) să demonstreze că
cele nouă lumi pot fi combinate. A murit şi a înviat. Pentru totdeauna. „Iată
un Zeu cu adevărat virtuos!” au exclamat grecii şi, pentru că nu puteau renunţa
cu uşurinţă la bagajul uriaş de elaborări filosofice anterioare, au inventat
creştinismul ortodox.
O mie de ani mai
târziu, cu schisma în lumea creştină realizată, cu cruciadele în plină
desfăşurare, teologii catolici au decis că este prea mult Platon în creştinism
şi prea puţin Aristotel. Au inventat scolastica pentru propagarea dogmelor,
purgatoriul şi indulgenţele – pentru a atenua eterna angoasă umană. Aproximativ
jumătate de mileniu mai târziu a venit Luther şi a afirmat: „Sunteţi toţi nişte
imbecili! Nu există purgatoriu, pentru că nu este menţionat în Sola Scriptura
şi nu-ţi poţi asigura un trai decent în Paradis, procurându-l cu bani!”
Aproximativ
jumătate de secol mai târziu a venit Soren Kierkegaard şi a enunţat: „Imposibil
să fii sigur că ai o relaţie bună cu Dumnezeu, dacă doar mergi duminica să
asculţi predici protestante la biserică. Relaţia cu Dumnezeu este (trebuie să
fie) intimă şi subiectivă, imposibilă să se preteze analizei filosofice”.
A venit apoi
Nietzsche care i-a aplicat lovitura de graţie lui Dumnezeu. Fără o înţelegere
prealabilă cu Diavolul, Nietzsche s-a declarat că el este Antihristul şi l-a
ucis pe Dumnezeu. „Dumnezeu este mort!”, a exclamat Nietzsche, dar – la fel ca
Adam care a zis: „Femeia pe care mi-ai dat-o m-a pus să mănânc din măr” – a
încercat să pună vina pe umerii întregii omeniri, precizând: „Noi l-am ucis”.
„Ura!!” au strigat contemporanii şi succesorii lui Nietzsche „Nu mai este tatăl
care ne interzice să ne facem de cap!! Vom deveni supraoameni, vom inventa
maşini care să lucreze în locul nostru, vom inventa medicamente pentru toate
bolile. Nu mai avem nevoie de Dumnezeu: însuşi sfârşitul lumii nu ne va afecta
pentru că ne vom fi mutat pe alte planete cu mult înainte de disiparea
Soarelui!”
A venit apoi
Freud care a demonstrat că uciderea tatălui-tiran – fie el şi Dumnezeu – este
cea mai sigură cale de a înfiinţa o nouă religie: sunt prea mari suferinţele
psihice cauzate de remuşcări. Uciderea tatălui-tiran nu anulează suferinţa –
cauzată anterior de frustrarea sexuală – , ci dă naştere unei noi suferinţe, pe
care permisivitatea indusă de dispariţia tiranului nu o poate alina nici prin
satisfacerea instinctelor, nici prin jucării tehnologice.
Au venit apoi
existenţialiştii francezi – cu Sartre ca vârf de lance – şi au demolat toate
dogmele şi sistemele filosofice, religioase şi morale: „Sunteţi toţi nişte
imbecili. Totul este absurd, nimic nu are sens. Nimic nu poate anihila
angoasa!” astfel încât în anii ’40 ai secolului trecut Existenţialismul a
devenit filosofie oficială a omenirii sau cel puţin a minorităţii gânditoare
din aceasta. De la Kierkegaard, o sută de ani i-a luat Existenţialismului să se
afirme ca dogmă filosofică. Nimic nou în domeniu din 1940. Aproape că sunt
sigur că va fi înlocuit cu o altă doctrină, dar mă voi deda speculaţiilor în
altă scriere.
Deci, Existenţialismul! Libertatea? Nemărginită,
dar de aici şi imanenţa singurătăţii. Angoasa? Perenă, dar de aici şi nevoia de
gândire şi acţiune. Proiect de viaţă? Absurd, dar de aici şi infinitatea de
proiecte posibile. Morala? Religia? Oricare, dar ceea ce primează este RESPONSABILITATEA EXISTENŢIALISTĂ. Înainte de
a purcede la gândire şi acţiune, înarmează-te cu responsabilitate.
Existenţialismului aceasta îi este intrinsecă. De fapt, Existenţialismul
predică primordialitatea existenţei asupra esenţei: mai întâi exişti şi apoi
devii, iar de aici şi disecarea omenirii în două caste: responsabilii şi
iresponsabilii.
Se referă şi la
popoare. Noi, moldovenii am fost din 1359 vasalii (sclavii) altor popoare până
în 1991, când ne-am declarat independenţa, am devenit LIBERI. Până la urmă
ne-am decis asupra PROIECTULUI de integrare europeană. Totul am făcut
gospodăreşte până aici, dar cam observ prea puţină RESPONSABILITATE pentru
implementarea proiectului. Prea puţină râvnă, prea multe îndoieli dacă facem
ceea ce trebuie. Prea multă dorinţă de întoarcere în „Egiptul robiei”. De aceea
şi am ars atâta iarbă metafizică în textul acesta ca să reiterez: suntem pe
calea cea dreaptă, doar că trebuie să fim mai responsabili în realizarea
proiectului naţional. De aceea şi stau oamenii în corturile din Piaţă, de aceea
au şi fost tulburările din 7 aprilie 2009.
Elita pe care
ne-o alegem în scrutine lasă impresia că nu ar fi suficient de responsabilă –
că nu se prea grăbeşte – , şi încalcă astfel dogma existenţialistă. Evoluţiile
globale însă presează societatea moldovenească: ea doar vede cât de mult a rămas în urmă faţă de alte societăţi.
